Andreas

De cum ieși din micul oraș de vinuri dai de lumea satului. Iar următorul oraș e la sute de kilometri distanță de monotonia celuilalt. Nici satul nu mai e ca altădată. Parcă și el s-a modernizat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de urban, dai de rădăcinile polisurilor.

Dacă mai mergi încă 11 kilometri de la ieșirea orașului, fie pe picioare, fie cu mașina sau bicicleta, intri în Gușoeni. Înainte de a intra în el, vezi ferma. Pe partea dreapta a drumului se întinde un deal. Pe deal crește plantația de viță-de-vie din care apare în fiecare toamnă a fiecărui an la Crama Spîrleni vinul de Gușoeni. Spîrleni e un alt sat al comunei Gușoeni. De unde numele de Gușoeni? De la mitul oamenilor cu gușă ce ar fi trăit pe acele meleaguri cândva. Pe partea stângă vezi plantația de aluni. Sunt mereu puieți. În câțiva ani vor fi aluni în toată firea lor de copaci. Dar de câte ori trec pe acolo către orașul aflat la 11 kilometri distanță, ei sunt mereu puieți.

Primul sat al comunei e Măgureni. Ca să ajungi la mine, urmezi ulița care se face la dreapta lângă fermă. Ulița, zisă și N.A.T.O.[1]-așa e însemnat și pe un stâlp dacă treci pe aici să vezi, pare să fie pustie. Drumul e pietruit. E drum de țară. Primarul zisese că asfaltează.

 La început vezi câteva case răsfirate. Și nu te înșeli. Chiar sunt răsfirate. Ulița nu se deschide cu o casă, ci cu un lot de pământ care se numește „Poteca de la cruci”. E și un mic șanț, un hududoi. Pe acolo trece apa când plouă. Uneori se inundă. Le numărasem cândva, când eram mai mic și urmam poteca către școală. Majoritatea sunt lemne putrezite care stau să cadă și să se sfărâme. Bucata de lemn e vopsită și scrisă, pentru sufletul sau în numele lui Cutărescu care a murit. Stau mereu și mă chinui să înțeleg ce scrie pe fiecare. Să aflu și eu cine s-a mai dus. Căci când îmi povestește mama, plâng. Așa aflu și fără alte detalii. Cele mai noi cruci sunt a celor morți recent sau crucea e refăcută sau pusă alta în loc. Și sunt câteva, pe albastru și alb. Crucile au câte un model diferit, sunt sculptate cu acoperiș sau fără, simple sau pompoase într-ale detaliilor. Dar toate crucile de acolo stau să cadă și ajung să se sprijine una de cealaltă. Se sprijină una de alta ca la Domino. Ultima ajunge să se sprijine de gardul primei curți, a primei case care răsare pe uliță. Acolo nu stă mai nimeni. Rar mai vine proprietarul acasă pe la țară. Vine vara, dacă vrei să dai de el. E o doamnă și un copil. Copilul mă îndrăgește. Soțul e plecat în străinătate majoritatea timpului. Nu prea mai trece pe aici.

După ce treci de prima casă, dai iar de pământ părăsit. La mijlocul terenului arabil e o baracă. Nu stă nimeni. Sunt doar buruieni. Înainte se adăposteau câinii de pe drum. Acum nu mai sunt câini pe acolo. Pe partea dreaptă a drumului pietruit e un șanț. Când eram eu mic, era plin cu nămol. Era mocirlă. În mocirla aia am căzut cu bicicleta și m-am dus la mama cu ciorapii mei albi plini de nămol urât mirositor. Eram plin de pământ până la coate. Eram murdar și la gură. Acum s-a uscat. Pământul s-a crăpat.

Prima casă pe dreapta e a unei vecine care ne-a pârât pe mine și pe sora mea lui tata că ne-am bătut când eram mici. Logic că am negat amândoi, că parcă mai rău ne bătea el dacă afla că așa era. Fata ei, Diana, mereu îi cerea voie lui tata pentru noi să mergem primavara în pădure să culegem cocorăi și viorele, rar găseam ghiocei sălbatici sau mărgăritare. În drum spre casă vedeam cine a cules mai multe și le împărțeam. De obicei, nu eu culegeam mai multe. Iar în fiecare sâmbătă și duminică mergeam în livada fermii și făceam un picnic. Luam o pătură și mâncare, niște castraveți și roșii, niște icre și pateu, și pierdeam ziua printre meri, fie întinși pe jos pe iarbă, fie stăteam cățărați în copaci și plângeam de frică să coborâm. Ne făcea și temele doar ca să ne dea drumul mai repede pe drum pe afară. Ne mai opream pe drumul fermii, la bazin și ne spălam păpușile după ce le făceam ritualul de baie cu nămol, la fel ca oamenii.

Lângă stă vecina Leana. Moșneagul a murit de curând. Era paralizat și nici lucid nu mai gândea. Se numea Ionel, nea Ionel. Avea o bancă la poartă unde ne strângeam seara. Lui tanti Leana îi era frică de Azorică, câinele meu, un dulău. Rar scăpa și el din lanț, și atunci striga Leana la noi că o mănâncă câinele. Îl primisem de la doamna educatoare. Dar acum Azorică nu mai e. Pe el nu poți să îl mai vezi dacă treci pe acolo. 

Apoi urmez eu. Lângă vecini stau eu. Înainte aveam floarea Mâna-Maicii-Domnului întinsă pe tot gardul. Acum gardul e gol. Pare pustiu și pe aici. Am un leagăn și un balansoar. Poți să te dai în ele când ai să vii pe acolo. Mama e mereu acasă. E o femeie mărunțică și blândă în privire. Doar cere-i voie mamei sau lui tata. Să ai grijă la câine. Fură și roade papuci, desface șireturi și trage de pantaloni și fuste. Mângâie-l pe burtică și spune-i că e băiat bun.

Pe drumul pietruit ieșeam după-amiaza cu vecinii de alături, erau doi băiețandrii, cu timpul a apărut și al treilea, dar eram prea mare să mă mai joc cu el. Furam din pâinea proaspăt scoasă din aragaz făcută de mama, încât se cruzea, și fugeam cu ea în mână pe drum și nu mă mai întorceam până nu se întuneca. Rar mergeam în curtea de alături și beam apă de sete de la atâta alergat, urcat în corcoduși și jucat pitulușul. Nu mai intram în casă, că acolo ne păstrau ai noștri. Vara prindeam licurici. Alergam cu palmele întredeschise după ei. Și când îi prindeam, le dădeam drumul imediat. Și iar alergam să îi prindem, să îi avem în mână pentru câteva secunde.  

În fundul curții am un lac. Tot mici eram când prindeam răcănei, eu le ziceam „răcăndei”, și îi băgam în borcan până a doua zi și ne jucam cu ei. Le puneam apă, iarbă și pietre. Le îngăuream capacul de la borcan cu un cui și ne uitam la ei ca la icoană. Îi găseam în grădina de lăptuci și sfeclă a mamei. După ce îi atingeam, palmele noastre aveau un gust amar. Dar de ce le-am fi băgat în gură? Când vedeam că se îngălbenesc, le dădeam drumul. Plângeam. Ne părea rău dacă mureau din cauza noastră. Așa făceam și cu melcii. Dar până dimineața nu îi mai găseam. Dispariția lor mereu a fost un mister pentru mine.  

Mai încolo de noi stă vechiul prieten al lui tata. El stă mai mult beat decât treaz. Lumea îi zice Eminescu, pentru că e singurul cu facultate de pe acolo de pe uliță. Dar el e Titi. Alături sunt vecinii cu care mergeam în susul dealului iarna cu sănile și făceam un tren de sănii și alunecam cu toții la vale. Ne încolăceam picioarele și sforiile și ne țineam unii după alții, mai ales după cei mai mari sau cei mari ne luau în brațe pe noi cei mici pe săniile lor.

Pe o uliță în uliță stătea tanti Lia și nea Niculae. De la ei luam lapte înainte de a avea și noi vaci, dar, mai ales, de la ei luam struguri căci aveau via mare în grădina de peste drum și o boltă plină cu struguri la intrare în curte. Iar în vie mai aveau și doi cireși mari. Și ne lăsau să luăm câteva plase pline cu cireșe de la ei, dar nu rupeam crengile.

Încă de cum intri în ulița de la Măgureni, vezi biserica din susul dealului. E construită de tata. Acolo îmi petreceam serile de Denie și diminețile de Crăciun și Paște. Tata nu a mers niciodată la biserică, doar când a construit-o. Nu îi plăcea, dar nici nouă nu ne interzicea, mai ales de sărbători.

Dacă vei merge pe acolo, salută-i pe ai mei. Toți cei de acolo sunt ai mei.

Dacă te întorci pe drumul pietruit, ai să vezi câteva case parcă părăsite, dar străjuite de semnul crucii de la intrare…


[1] Nărozi, Amărâți, Tâmpiți, Orfani

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *