Casele memoriale – agenți ai amintirii

               Amintirea personalităților culturale este conservată în memoria colectivă prin moștenirea concretă pe care acestea au lăsat-o posterității. Însă acest lucru nu e suficent pentru a le comemora corespunzător. Pentru a nu le condamna la a fi ținute minte mai mult ca niște nume decât ca persoane cu gânduri și sentimente, este vitală vizitarea caselor memoriale, care permit înțelegerea unei personalități prin contactul cu ambianța în care aceasta a trăit.

               În primul rând, tindem să antepunem creația creatorului. Când spunem poezie, ne gândim la Eminescu, când vedem pe cer un avion, ne trece prin minte Henri Coandă, iar când auzim de gerontologie, ne mândrim cu Ana Aslan. Comitem însă o nedreptate admirând donația către lumea culturală izolat de donatorul ei, căci se produce o ruptură masivă între personalitatea celui pe care pretindem că îl comemorăm și amintirea care rămâne. Tocmai pentru a evita acest lucru, au fost conservate locuințele emblemelor culturale. Spre exemplu, casa de la Weimer a lui Goethe, una dintre primele case memoriale vreodată înființate, este un necontenit prilej al unei întâlniri virtuale cu scriitorul, pe care ajungi parcă să-l cunoști pășind în intimitatea locuinței lui: respiri aerul ce a fost odată apăsat de respirația lui, atingi podeaua peste care au trecut pașii lui, vezi în bibliotecă romanele ce au fost dragi sufletului său. Astfel, casele memoriale au neprețuitul rol de a conserva amintirea omului din spatele renumelui.

               În al doilea rând, pătrunzând în casele lor, coborâm geniile dintr-un spațiu aparent inaccesibil nouă în lumea noastră – cu alte cuvinte, ele capătă caracter uman. Aceste personalități au fost urcate de  contribuțiile majore pe care le-au adus culturii într-o lume parcă prea înaltă pentru ca omul de rând să o poată atinge. Astfel, prin admirație neputincioasă și respect aproape pios, oamenii au făcut din personalitățile culturale niște ființe intangibile, niște icoane. Să pășești în locuința unui astfel de sfânt, să descoperi că și el avea nevoi similare ție, că dormea și chiar mânca, înseamna să comiți o desacralizare. Intrând în casa din Ipotești a marelui Eminescu este deci curios să vezi că Luceafărul avea pat, șifonier și veselă, când el, în mintea ta, nu venea însoțit decât de toc și de peniță. Casele memoriale au astfel și rolul esențial de a demola legenda construită în jurul marilor contribuitori la lumea culturală.

               Acestea fiind spune, pentru conservarea corespunzătoare a amintirii personalităților culturale este vital să corelăm individul cu numele și să despărțim omul de mit – dublă misiune dusă la capăt cu succes de casele memoriale.

Roxana Stăneci

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *