Gânduri din și despre izolare

Anul 2022.

Au trecut mai bine de doi ani de când un virus perfid a luat cu asalt  țara noastră. Nimeni n-a fost ocolit. Niciun contiment, niciun oraș sau comunitate. El a fost inamicul invizibil al omenirii în acele vremuri. Atunci nu conta dacă erai bogat sau aveai o situație mai modestă, nu se ținea cont de vârstă, înălțime sau statut. Pur și simplu schimba viețile tututor, atât a victimelor care aveau nenorocul să i se supună, cât și a celor care se fereau de el.

Potrivit mai-marilor din Parlament, acest virus avea să își încheie activitatea în aproximativ doi ani. De asta,  am ales sa ma proiectez în viitor, in anul 2022, pentru ca măcar cu gândul să pot fi sigură că neprevăzutul a fost învins. Doi ani mai târziu înseamnă relatarea, cu mult patos și regret, a întâmplării ce a luat cu asalt tot ce i-a stat în cale.

Mai, 2020. O primă jumătate a anului aș putea spune…tulburătoare. O pandemie a lovit fix când ne așteptam mai puțin. Cel puțin pe noi, elevii, cu precădere cei din anii terminali, care și așa fiind absorbiți de stresul și febra examenelor, iar viața deja ne devenise un automatism, impactul noilor reguli ne-a acaparat complet. Ritmul ni s-a dereglat, iar ceea ce părea a fi un an plin pentru noi, beneficiarii educației, s-a transformat într-un adânc abis din care nu vedeam o cale de evadare. Și pentru că virusul are o contagiozitate extreme de ridicată, sfatul tuturor este de A STA ACASĂ. E dificil pentru o generație care s-a născut în democrație să se adapteze unei “Stări de urgență”, în care drepturile, în speță libertatea în toate formele ei, erau pe locul doi.

Este o imagine succintă a tot ceea ce a reușit să clădească acest calvar cu care am avut ghinionul de a face cunostință. Pentru mine însă, ultimele săptămâni, poate chiar luni, au fost unele de tăcere. Am preferat să tac, pentru că dintre milioanele de cuvinte ce se perindau în mintea-mi, n-am reusit să le găsesc pe cele “potrivite”, cum ar fi spus Arghezi. Fiecare zi e la fel. Speranța că într-una din diminețile reci mă voi trezi cu vești mai bune decât ieri deja a devenit un mod de viață. Mereu parcurg același traseu care îmi permite să trăiesc doar ca să fie, nu pentru vreun scop anume: cameră, baie, bucătărie și iar cameră. Aici îmi petrec majoritatea timpului, printre multitudinea de hârtii și coloane interminabile de cărți, toate responsabile pentru pregătirea unui examen de care se presupune că depinde viitorul meu. Și deși nu am televizor în cameră, nu am cum să evit veștile îngrozitoare ce răsună prin casă. Asta îmi provoacă și mai multă teamă. Cât despre telefon, el este solicitat la capacitatea maximă, aproape că nici nu îmi dau cum de funcționează încă. Din nefericire, și el mai aduce vești proaste, dar ce să-I faci? Când vine vorba de activitățile pe care le desfășor în izolare…ele ar trebui să se rezume a învăța cât de mult posibil, de dimineața până seara. Dar cât să înveți, până la urmă? Până și timpul pare-mi-se că a suferit schimbări: oscilează între a trece repede sau foarte greu. Uneori mă simt ca și cum aș face ocolul Pământului in 365 de zile, alteori că o zi valorează atât. Nimic nu mai e la fel. Petrecând așa mult timp în casă,  am uitat ce înseamnă să mă bucur la vederea cuiva pe care-l prețuiesc. Singura care pare să își continue totuși cursul firesc este natura, însă nu are cine să se bucure de ea. Zilnic mă cuibăresc sub același copac, pe care bunicii l-au numit “plută”. Aici mă simt ca Eminescu, e locul unde vântul nu se oprește niciodată și îmi place să simt cum îmi mângâie fața.

Mi-am dat seama de multe lucruri în timp ce am fost pradă izolării. Niciodată nu am privit natura cum evoluează mai mult ca acum și mi-am dat seama cât de superficială sunt. Acum parcă  tânjesc după ea și îmi vine greu a crede că a existat o vreme când am refuzat s-o vizitez, cu pretextul “odihnei” acasă între patru pereți sobri. Am mai aflat că acum este timpul să petrecem mai multe moment cu familia, dar și cu noi înșine. Să medităm. Să ne rugăm. Să ne regăsim, dincolo de tumultul cotidian. E timpul să iubim mai mult ca până acum și să transformăm tot ceea ce făceam până acum în cantități mici, în maximul de simțire pe care o avem. În rest, numai gânduri bune. Sper ca ziua în care totul va avea un bun sfârșit să fie nu în 2022, nu în 2021, ci chiar mâine.

Și să nu uităm: “Per aspera sed astra”(“Pe căi aspre, către stele”).

Semnat,

Un elev, supraviețuitor al izolării

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *