Importanța paginilor epistolare în literatură

   Aparţinând genului epistolar, corespondenţa literară reprezintă o specie epică, ce presupune schimbul de scrisori între personalităţi culturale, implicând consistente valori documentare, biografice, istorice, culturale, psihologice, etice, estetice. Dintre toate speciile intimiste, corespondenţa „pare a fi cea mai puţin literară, întrucât exclude funcţia poetică. În principiu, scrisoarea există ca intermediar. Guvernată de numeroase intenţii (informative, narative, didactice, critice, afective, polemice), corespondenţa reprezintă o comunicare intimă, personală, de unde şi unicitatea relaţiei dintre emitent şi destinatar. Abordând matricile comunicaţionale care ordonează majoritatea strategiilor de adresare, Liviu Papadima include corespondenţa în matricea intersubiectivă, deoarece aceasta e dominată de funcţia de contact, iar tematic valorifică substanţa „trăirii”, a experienţei individuale: „Epistolarul începe de acolo de unde se termină pedagogicul: acesta din urmă ţinteşte la o echilibrare consensuală, spre a fi instaurată la încheierea textului. Cel dintâi tinde, dimpotrivă, să creeze o comuniune experienţială în interiorul textului însuşi, cu «concluzie» suspendată”

In primul rand, atunci când vorbim de corespondenţă ca specie a literaturii confesive, interesul va fi reţinut doar de scriitura epistolară autentică, valoroasă ca document uman şi din punct de vedere estetic, comportând, totodată, o tentă sporit terapeutică. De exemplu, corespondența Eminescu – Micle a constituit pentru istoricii literari un material de o valoare inestimabilă, completând numeroase goluri din biografia poetului, iar pentru critici, stabilirea unor punţi de legătură cu creaţia literară sau Scrisorile unui fazan ale lui Alexandru Muşina, în care atestăm, pe lângă radiografierile societăţii, observaţiile unui om atent la schimbările de relief şi presiune ale literaturii. Corespondenţa divulgă cultura emitentului, starea lui psihică, dispoziţia, reliefând elemente autobiografice şi comportând o factură narcisiacă.

In al doilea rand, publicarea dosarelor epistolare şi a actelor permit, ca şi în cazul jurnalelor de creaţie, observarea procesului de prefacere a unor documente epistoare în fapte literare. În spaţiul românesc, corespondenţa lui Mihail Sebastian, alături de jurnalul său, au eclipsat practic opera de ficţiune, întrucât relevă autenticitatea şantierului de lucru. Romanul Scrinul negru al lui G. Călinescu obţine un succes redutabil datoriră scrisorilor şi actelor cu care intră într-un raport intertextual. În cazul dat avem de a face cu absorbirea unui roman în roman, întrucât scrisorile reprezintă prin ele însele un roman. La pornire simple documente pe marginea unor opere priopriu-zise, ele devin literatură printr-o anumită aşezare a cititorului. Sunt „moderne” tocmai fiindcă cer, ca să existe ca literatură, o citire activă, în stare să le exploreze resursele dincolo de planul documentar.

In concluzie, corespondenţa și-a dovedit în timp dreptul la existență în cadrul spațiului literar, cu obligațiile de ordin estetic, pe care și le-a asumat tacit. Într-un context general al interesului sporit față de genurile biograficului, corespondența ne va oferi încă multe festine lectorale.

Orza Ariana, clasa a XII-a E

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *