Ironia are loc în sancționarea competenței

Ironia este descrisă ca o figură de stil prin care se stabilește o relație de opoziție între o semnificație primară și o semnificație figurată. Totodată, ironia este o formă de alegorieîn care trebuie înțeles opusul a ceea ce se afirmă, aceasta putând fi dedusă din ceea ce se spune, din tonul pe care se spune sau cunoscând persoana care utilizează ironia. În opinia mea, aceasta prezintă jocul dintre aparență și esență, de multe ori referitoare la competența, sau mai bine spus la incompetența celui ironizat. Umorul face ca ironizarea unor situații negative sau a lipsei competenței să nu aducă cu sine și componenta emoțional-negativă a acestora, urmărind doar să binedispună. În același timp, este considerat că performarea ironică este asociată cu un sentiment de superioritate.

În primul rând, competența reprezintă capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție, iar incompetența este lipsa de cunoștințe sau de practică într-un anumit domeniu, neștiința. Ironizarea nepregătirii unui personaj este folosită des de dramaturgi în operele lor. Spre exemplu, I.L.Caragiale utilizează acest procedeu pentru evidențierea defectelor personajelor sale. Personajul din cunoscuta operă, ‚,O scrisoare pierdută’’, Ghiţă Pristanda este poliţaiul oraşului. Pristanda ascultă şi execută orbeşte ordinele stăpânilor, ajungând până la încălcarea legii atunci când îl arestează şi când îl terorizează pe Caţavencu, în ciuda protestelor acestuia, sau atunci când obţine venituri ilicite dinafacerea cu steagurile. Totodată, este evidentă și lipsa de cultură a lui Pristanda, căci el stâlceşte neologismele al căror sens nu-l înţelege sau foloseşte în exprimare cuvinte şi expresii populare ori regionale. Aceste fapte îi scot în evidență nepregătirea pentru postul ocupat, acela de polițist.

În al doilea rând, orice performare ironică este însoțită de exprimarea unei ascendențe morale a ironistului față de victima ironiei sale. Spre exemplu, Morier plasează ironia în centrul opoziției, situată la nivel moral, dintre cel care judecă și cel judecat: ‘Ironia este proprietatea celui moral’. Morier notează că performarea ironică denotă și lipsă de modestie la ironist. Este, altfel spus, o manifestare lingvistică arogantă, ofensivă la adresa celui ironizat. Și mai exact, în termenii lui Morier, ironia nu este o figură de stil așa cum spuneam mai sus, ci un mijloc de măsurare a moralității: dacă o persoană este ironică, atunci este situată la statutul de judecător al celorlalți, dacă este subiectul unei ironii, persoana este infamă. Sigur că în această privință părerile sunt împărțite și, dacă pentru unii, ironia este o armă lingvistică, de către alții este văzută și ca mijloc al politeții.

În concluzie, una dintre finalitățile utilizării ironiei este aceea de a evidenția o discrepanță, diferența dintre aparență și esență. Deși s-a pornit de la ideea ca ironia este o figură de stil, este dovedit că aceasta este mai mult de atât. Uneori, ironiile sunt folosite în spiritul politeții, pentru a transmite, într-un mod indirect, critici, alteori, dimpotrivă, sunt arme critice. Astfel, referitor la literatură, cu ajutorul ironiei, autorul se raportează critic la un aspect al realității, comunicând spre cititor stări emoționale precum indignarea, furia ori starea de frustrare. Se întâmplă așa atunci când ironia reprezintă una dintre „vocile” textuale, folosită pentru a camufla mesajul.

Ancuța Andra-Irina, Clasa a XII-a E

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *