Jurnal de carantină #2

         Nu, n-am mai scris până acum un jurnal. Da, regret că n-am făcut-o. Mă ajută mai mult decât îmi puteam imagina, în special în această perioadă în care scrisul pare că mi-e cel mai bun camarad. E 11 martie și președintele anunță că școlile se vor închide. Ce bine!

            În realitate, n-a fost deloc bine. Credeam că va fi o pauză de două săptămâni în care mă pot odihni după atâta muncă la școală, dar am ajuns să mă odihnesc încă o lună. Starea s-a înrăutățit, dar eu am reușit să îmi creez rapid un program, ca și cum aș mai fi experimentat acest tip de situație. La început nu m-am gândit prea mult la ce va fi, cum mă voi descurca, în ce fel voi ține legătura cu prietenii. Știam doar că am timp să învăț pentru examenele ce mă așteaptă. Ce n-am realizat este faptul că îmi plăcea să am toată ziua ocupată, să mă stresez că n-am timp să-mi fac temele, dar tot ajungeam să le termin când trebuie, să fiu un om activ. Da, toți trecem prin această situație acum și e important să știm că suntem împreună cu toții în asta și că vom depăși cu bine totul.

            Am noroc că stau la casă și pot ieși oricând să-l salut pe domnul Soare și să ascult ciripitul păsărelelor care pare acum mai voios și mai zgomotos ca niciodată. Încerc să găsesc mereu activități noi împreună cu sora mea, fără ea nu cred că aș fi reușit să rămân așa veselă și amuzantă cum mă știu toți. Am ceva mai mult timp să învăț să cânt și la chitară. Dacă am nevoie să mă liniștesc, să scap de stres, iau chitara, o acordez (cu ajutorul unei aplicații, desigur, abia dacă știu să iau acordurile bine, mai durează până devin un muzician desăvârșit pentru cei patru pereți ai camerei mele) și cânt tot ce am învățat până atunci sau învăț un cântec nou.

            Cred că una din cele mai grele părți ale acestei carantine a fost să stau departe de cei dragi. Cu frații mei, care sunt la Sibiu, vorbesc destul de des pe facetime. La fel și cu prietena mea cea mai bună cu care încerc să țin legătura așa cum pot mai bine. Apropo de tehnologie și internet, încerc să le evit cât de mult pot, mai ales telefonul pe care ajunsesem să-l iau după mine și dacă mergeam într-o cameră alăturată, știind că mă întorc. Mulți – și mi se pare foarte bine – folosesc această perioadă să dezvolte noi pasiuni, să-și dezvolte anumite abilități. Eu mi-am propus să gătesc mai des și să învăț rețete sofisticate, dar tot la măruntaiele pe care mă pune mama să le fac am rămas.

            Stresul. Stresul a venit când nimeni nu anunța nimic despre bacalaureat sau despre admiterea de la facultate. Nu era vorba că nu am timp să învăț, ci doar să știu dacă se vor da, când se vor da și în ce condiții. După ce s-au făcut toate declarațiile de toate felurile, am reușit să mă calmez. Nu pentru că am aflat ce voiam să știu, ci pentru că m-am gândit că din această situație oricum ies și am nevoie să mă focusez pe mine și pe ce am de făcut. E drept că am simțit că totul îmi este limitat și nu mă gândeam deloc la un viitor apropiat care să-mi aducă ceva bun. Nu pot spune că acum o fac.. Am noroc cu mama care mă încurajează să nu renunț și îmi spune mereu că toate au o rezolvare într-un final.

  Orice va fi de acum încolo, trebuie să fiu pregătită și să mă descurc cum pot mai bine. Mintea controlează corpul și cum alegem să ne simțim. Asta e tot ceva ce îmi spune mereu mama, și o cred pe cuvânt. ”Mens sana in corpore sano” pe latinește. De aici pleacă tot.

Mănețoiu Luciana, clasa a XII-a C

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *