Jurnal de izolare

Altă zi, aceiași pereți, același birou care mă așteaptă în fața patului, același minaret de culegeri de gramatică din care sunt strigată la lucru, același scaun. La naiba, același scaun! Încep să văd forma corpului meu imprimată pe tapiserie. Poate privind urma aia mi-aș putea păcăli conștiința că sunt acolo, la birou, lucrând, și aș putea să mai stau încă puțin în pat… Proastă mișcare totuși, pentru că de acolo văd perfect masa goală, care mă mustră. Așa că mă ridic morocănoasă, bombănind puțin despre bac, admitere și responsabilități, apoi mă pun iar pe scaun. Odată ce se întâmplă asta, treaba merge destul de lin, chiar plăcut aș spune– deschid culegerea, îmi pun căștile, aleg un playlist care să îmi dea energie și-i dau bice. Mi-am ocupat astfel următoarele ore bune din zi. 

Acum că am hotărât să țin jurnalul ăsta și am încercat să fac o analiză scurtă a cum decurge o zi din viața mea î.e.(înainte de eliberare), realizez că traseul zilei cuprinde trei puncte bine definite: cameră, bucătărie, baie. În Triunghiul ăsta al Bermudelor dispare timpul meu. Uneori apare și un al patrulea punct: etajul, pe unde mai trec că să verific cântarul și să văd dacă se observă pe corpul meu efectele alianței ăsteia nefericite dintre mâncatul de plictiseală și zilele state la birou sau în pat. Aplicația  care îmi monitorizează pașii îmi arată în general, de când am intrat în izolare, mai mult sau mai puțin de 200 de pași pe zi (doar de vreo 50 de ori mai puțin decât e recomandat. Se putea și mai rău.)

Nu sunt totuși leneșul absolut. Băgați-va roșiile înapoi în pungă și nu aruncați încă! Seara merg la bandă 30 de minute și îmi acopăr necesarul de 10.000 de pași în timp ce mă uit la un serial. Apropiindu-mă tare de ceea ce ați numi șoarece de bibliotecă, rezistența mea e cea care face să merg mai mult decât să alerg… dar și asta e mai bine decât a nu face nimic, corect? Când nu intervine nimic (lenea sau uitarea fiind principalele variabile ce își fac apariția pe neașteptate), fac și 100 de abdomene. N-oi fi un model de fitness, dar măcar am garanția că nu o să ies anchilozată din carantina asta.

Realizez acum că viața mea de sportivă mă aduce (nu în fiecare seară, ce-i drept) în destinația cu nr. 5 de pe mapamondul izolării: sufrageria. Iar dacă adaug leagănul din curte, de pe care scriu jurnalul asta, se fac chiar șase locuri. Mă simt deja ca Indiana Jones! (care, apropo, ca Nichita Stănescu, nu e câtuși de puțin femeie)

Nu știu de alții, dar pentru mine zilele trec cât ai zice pește– sau, ca să fac o glumă proastă, cât ai zice COVID. Deși obiceiurile mele fac să pară că am o viață dureros de monotonă (durerea venind, pentru unii, din natura activităților mele), nicio zi care trece nu e la fel ca alta. Nu în esență, cel puțin. Micul dejun e mereu elementul surpriză, iar asta i se datorează surorii mele. Aștept fiecare zi doar ca să văd la ce s-a mai gândit: să fie două feliuțe cu pastă de avocado cu brânză și roșie deasupra, un porridge cu căpșuni și banane sau iaurt grecesc cu ovăz, miere, banane și scorțișoară? Niciodată nu știu ce urmează, iar asta face dimineața să fie principala atracție a zilei.

Gramatica (pe care în ultima vreme am cam uitat să o alternez cu economia, matematica sau biologia, materii deopotrivă importante pentru examenele alea urâțele pentru care îmi tocesc fundul la birou), cu toate ascunzișurile și excepțiile ei, e și ea departe de a fi vreun casetofon stricat care dă aceeași piesă pe repeat. Sunt omul rutinei, dar nu al repetițiilor. Cred că și de asta am lăsat-o mai moale cu celelalte materii pe care ar trebui să le pregătesc – deveniseră previzibile. Cele aproximativ două ore de stat pe telefon înainte să mă pun pe treabă nu știu cât de relevante sunt pentru argumentul ăsta al diversității zilelor mele, dar le menționez ca să se vădă că fac totuși parte din generația Z și sunt subiecta acelorași vicii.

Seara, momentul în care mă trezesc fără să știu cum am ajuns în acel punct, nu e nici ea deloc plictisitoare. Deschid telefonul ca să mă mai pun la curent cu lumea care s-a mișcat fără mine (deși am făcut asta și în nenumăratele pauze de la lucru): mai schimb un mesajcu un prieten, un meme și un snap cu alții, după care citesc ceva– tot de pe telefon (e uimitor să vezi câte ebookuri gratuite găsești! Dar numai în engleză, ceea ce e grăitor și cam trist pentru noi, românii). Aici e următorul moment de teleportare în timp al zilei, căci, fără să mă întrebe cineva, orei 21 i se șterge 2-ul și mă trezesc în cameră cu sora mea, care vine să se culce și, de fapt, să ne culcăm (prin tradiție suroricească, adormim împreună).

Lăsând rutina și ajungând și la elefantul din cameră – am luat o pauză de la oameni, din motive pe care cred că le ghiciți (pandemia mondială care a carantinat o treime din glob e o cauză ce vă va trece, poate, prin minte). Pauza asta socială vine ca o lovitură ușor derutantă pentru lumea unei extrovertite și unei iubitoare de oameni ca mine. Schimbarea apare cu atât mai ciudată cu cât îmi place. Până la urmă, izolarea nu ar fi reprezentat o piedică în a rămâne în contact cu prietenii – doar suntem generația convorbirilor pe Discord, a live-urilor pe Instagram și a pozelor pe Snapchat. Cu toate astea, (de data asta motivele sunt străine chiar și pentru mine) am ales să nu profit prea tare de posibilitățile pe care le prilejuiește secolul 21 într-ale comunicației. 

Am păstrat legătura cu prietenii prin mesaje ocazionale, cât să știe că sunt încă în viață și am mai rămas, câte un sfert sau o jumătate de ora cu ei pe Discord, după ce se termina ora noastră online, ca să mai glumim și să povestim. Lucrul ăsta îl făceam de dragul pauzelor de pe vremea de mult apusă când mai mergeam pe la… liceu? Da, cred că așa îi zicea. Oricum, era grozav pe atunci. Dacă e ceva ce îmi place tare pe lumea asta, e o porție sănătoasă de râs, dar din acelea care te lasă răgușit la final– iar pe vremea aia aveam parte de multe. Tocmai de asta distanțarea mea bruscă îmi devine cu atât mai greu explicabilă.  Iubeam pauzele, nu era vreuna în care să nu fiu în mijlocul colegilor vorbind sau râzând (poate totuși cu excepția pauzelor dinaintea orelor de franceză, în care îmi făceam tema). M-am înconjurat mereu atât de mult de oameni, încât nu am avut mai niciodată timp să stau cu mine. Problema fiecărui extrovertit, îmi imaginez.Presupun că acum e vremea să recuperez.

Am corespondat (nobilă denumire oferită serviciilor WhatsApp) totuși destul de des cu doamna de română– lucru caraghios pentru cei înverșunați să vadă în profesori neoameni, ciudat pentru cine nu ne înțelege legătura, însă de-a dreptul plăcut pentru mine. Discuțiile ne sunt ocazionate de volumul destul de generos de probleme gramaticale pe care țin să mi le lămuresc –spre satisfacția sau exasperarea doamnei–, dar nu puține au fost dățile când conversația a luat așa o turnură că m-au făcut să râd într-un mod mai autentic decât au făcut-o unele lucruri general considerate amuzante de generația mea. Poate că am îmbătrânit prematur, poate că doamna are un suflet tânăr, sau poate puțin din ambele– oricare ar fi justificarea însă, dumneaei rămâne adultul meu preferat!

Ei bine, atâta timp de păstrat cuvintele în mine s-a sondat cu o confesiune kilometrică. Să-mi fie cu iertare. Se pare că pe un vorbăreț nici cea mai aprigă carantină nu-l vindecă de logoreea lui. Rugați-va să nu mai dureze mult izolarea asta, că poate vin cu al doilea val!

Roxana Stăneci

Clasa a XII-a C #12C

(noul nume al clasei mele, acum canal pe Discord)

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *