,, Muzică reproduce însuși caracterul uman “, spunea Aristotel. Este bine cunoscut faptul că muzică mediază comunicarea dintre creatorul și receptorul ei, mizând mai ales pe dimensiunea afectivă a relației care se stabilește între cei doi participanți la actul estetic. De aceea, cred că muzica poate fi considerată drept o formă de comunicare superioară între autorul unei piese și ascultătorul ei, deoarece nu doar îl determină pe receptor să își asume emoțiile proiectate de compozitor, ci produsul artistic nu poate fi conceput în absența unui destinatar .
În primul rând, orice ascultător de muzică se lasă învăluit de piesă ascultată, considerând opțiunile creatorului care a ales, în melodie, anumite tonalități sau pauze aferente unei emoții. De pildă orice muzică îi poate aduce ascultătorului autentice trăiri emoționale, iar ascultătorul se poate sprijini pe anumite analogii referitoare la raporturile complexe dintre sunete, obiectele și fenomenele pe care el, ascultătorul, le-a sedimentat la nivelul experienței sale trăite .
În al doilea rând, efectul cathartic al muzicii este cunoscut încă din Grecia Antică . Menirea acesteia era de a crea stări emoționale atât de intense, încât se ajungea la purificarea spirituală. Și aici este evidentă comunicarea dintre autorul piesei și ascultătorul ei deoarece fiind un rezultat exterior ființei creatoare, nu se poate adresa decât unei alterități care trebuie să fie, la rândul sau, exterioară subiectului care a generat artă . Atfel, muzică era prezentată în societate în mod universal la festivități diverse, pornind de la ceremonii funerare până la teatre.
Acestea fiind spuse, muzică poate fii socotită, fără niciun dubiu, o formă de comunicare între autorul unei piese și ascultătorul ei, țînând cont nu doar de faptul că inculde o componentă emoțională bine definită, ci și de faptul că practica artei în sine impune existența unui receptor .
FIEROIU ANA-MARIA