Singurătatea- formă de cunoaștere a sinelui

Din punctul meu de vedere, este greu de spus dacă singurătatea reprezintă beneficiul sau blestemul unui individ. Aceasta poate fi privită, de pildă, drept un prilej de suferință sau pur și simplu o stare de grație. Astăzi, în orașele în care ne simtim din ce în ce mai solitari și mai străini, cu familii risipite în cine știe ce colț de lume în speranța unui trai mai bun, singurătatea ne apare mai degrabă ca o decădere din rostul nostru ca oameni. Ne aflăm într-o perioadă în care ne simțim poate mai singuri ca niciodată. Timpuri în care fiecare își dorește să câștige un război ce pare să creeze nesfârșite victime și se întrebă când oare vor reuși să biruiască. Totuși, daca stăm bine sa ne gândim, singurătatea are un dar, acela de a ne pune în contact cu lumea interioară, cu propriile gânduri, “de a deschide înăuntru ochiul care s-a închis în afară”, cum ar spune Eminescu.

Pe de o parte, experiența singurătății este văzută drept un prilej de decuplare de la viața cotidiană, permițându-i individului analiza conștiinței și efectuarea bilanțului faptelor sau al existenței sale. Să fii singur înseamnă să poti gândi limpede, și, îndeosebi, fără vreo constrângere, la toate acțiunile ulterioare. De exemplu, oamenii de spirit, călugării, obișnuiau să se claustreze din banalul cotidianului pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, pe Cel din lume sau pe Cel din ei înșiși. Singurătatea ne pune față în față cu noi, cu propriile emoții, oferindu-ne reale momente de introspecție. De aceea, nu întâmplător, geniul eminescian este mereu condamnat la solitudine. Pentru el, gălăgia existențială alungă ideile și, prin urmare, conduce către o iremediabilă mediocritate.

Pe de altă parte, atunci când devine excesivă și necontrolată, singurătatea se transformă în așa-zisul “inamic” al cunoașterii sinelui. Dacă nu ne raportăm și la alteritate, care are întotdeauna rolul de a corecta percepțiile uneori deformate pe care un individ și le construiește despre sine, cu siguranță nu putem spune că ne știm sentimentele, trăirile, și, deci, starea noastră lăuntrică. Situația actuală e o dovadă a faptului că nu putem exista decât în comuniune. Sunt adulți care plâng pentru că nu și-au văzut copiii din cauza izolării sau tineri care dintr-o dată se simt pierduți și, mai ales, îngroziți din cauza neprevăzutului. Toți sunt singuri. Neputincioși. Acum este momentul să realizăm cât de importantă este o îmbrățișare și cât de norocoși am fost prin simplul fapt că eram împreună. Or, “oamenii au nevoie de oameni. Existăm vremelnic prin ceea ce luăm din jur, dar vom trăi veșnic prin ceea ce vom dărui”.

Acestea fiind spuse, singurătatea este vitală pentru cunoașterea propriei ființe deoarece reprezintă o portiță de scăpare dintr-o lume tumultoasă în care spiritul a fost demult detronat de carnal. În același timp însă, ne poate face să realizăm cât de benefică este prezența ființei umane în viața noastră. Fără ea, am ajunge să riscăm, fără îndoială, un “exil metafizic”.

Boerescu Andrada

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *