Sunt recunoscătoare pentru liceul meu

            N-au fost puține acele clipe când nu m-am simțit îndeajuns de bună pentru așteptările mele la învățătură, am fost întotdeauna un copil care oscila între mediocru și superior. Mi-au trebuit 2 ani ca să îmi dau seama că nu ar trebui să mă sperie să ridic mâna în clasă și să-mi spun punctul de vedere în legătură cu lecția, deoarece, în școala generală, nu am avut profesori apropiați de mine sau să mă facă să simt dorința de a înteracționa. În schimb, la liceu, lucrurile s-au schimbat radical din clasa a 11-a, când mi-am deschis cu adevărat ochii. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat nici astăzi dacă nu aș fi avut profesori minunați, cu care să pot interacționa liber, lipsită de frica de a greși, cu care, mai apoi, să formez relații de pretenie.  

            Am deprins mai multă încredere în mine din momentul în care a început să-mi placă chimia. Până atunci nu avusesem nicio dorință de a o învăța și nu înțelegeam mai nimic. Odată ce m-am apucat serios de treabă m-am apropiat enorm de profesoara mea de chimie. M-am simțit atât de prețuită când doamna lucra cu mine atunci când termina lecția sau când aveam întrebări. M-am mutat de atunci în prima bancă, chiar dacă stăteam singură, pentru că mă simțeam de parcă voiam să fiu mai apropape de dânsa și chiar am reușit: fizic și emoțional. Veneam deseori după program la orele dânsei, în clasa a 10-a, nu neapărat ca să-mi explice exercițiile, ci ca să o pot aprecia și mai mult. O altă colegă mi s-a alăturat mai târziu și am devenit preferatele doamnei. Țin minte cum ne vorbea despre minunata sa viață cu un zâmbet molipsitor pe față, făcându-mă să-mi fi dorit să copilăresc și eu la fel, sau cum ne îndruma, dându-ne sfaturi despre facultate și viitor. Nu puține au fost dățile în care îi mărturiseam că o iubim, eu și colega mea, și aceste cuvinte nu erau nici pe aproape de ceea ce simțeam noi în interior. Puteam face atât de puțin pentru doamna, deși îmi doream să-i arât cât de mult o apreciez cu toate acțiunile mele.  Încă îmi doresc o poză cu noi trei ca s-o pot lua cu mine la facultate.

            Un alt profesor care mi-a șlefuit caracterul a fost profesoara mea de limba română. Cred că este unul din singurii profesori care se străduiește din răsputeri să modernizeze toate lecțiile, astfel să poată ajunge la inimile elevilor mai ușor. Din păcare, nu am simțit că este îndeajuns respectată de către colegii mei, pentru că știu că organizarea unei ore interactive și interesante este o muncă foarte grea, iar unii dintre ei depundeau doar minimul de efort pentru proiecte sau teme. Părțile mele preferate erau proiectele, la care deseori încercam să pun cât mai multă creativitate. Am fost retrasă în primii doi ani de învățământ liceal în a răspunde provocărilor doamnei, dar am devenit din ce în ce mai încrezătoare când am văzut că ideile mele sunt respectate și încurajate. În trecut nu îmi plăcuse nimic din orele de română, ba chiar mă temeam de ascultare și de severitatea cu care eram întâmpinată, dar, la liceu, am putut să ajung unul dintre cei mai activi elevi din clasă, sper eu. Prin orele de lectură opționale mi-am dezvoltat orizontul cultural și pofta de a citii. Acum am dorința de a avea propria mea biblotecă de proporții mari până la vârsta de 30 de ani.  Opționalul de dezbatere a fost cea mai interesantă oră din liceu, am participat la majoritatea dezbaterilor și deja văd cum mă afectează pozitiv în viața de zi cu zi. M-au ajutat foarte mult și reacțiile doamnei la toate ideile mele, mă simțeam foarte bine când mă privea adânc, având un zâmbet larg pe față, când spuneam o idee bună. Așa am învățat să devin mai vocală, nu doar în cadrul școlii. Mi-au fost, pentru prima dată, publicate creații în revista liceului, ceea ce este o adevărată surprindere pentru mine și mă înspiră să continui prin satisfacția creată. Dar și în afara orelor de curs, profesoara mea m-a apreciat și m-a făcut să mă simt prețuită. Recent am fost profund surprisă când am citit e-mailul primit pentru a-mi mulțumii de trimiterea unei alte creații pentru site-ul școlii. După simplul „mulțumesc” au urmat și alte cuvinte emoționante, pe care nu mă așteptam să le primesc de la un profesor vreodată. M-a emoționat foarte tare acest mesaj, însă nu am știut cum să răspun încât să o fac pe doamna profesoară să se simtă așa cum m-am simțit și eu la acel moment. Cu acest scop scriu această pagină de jurnal, în care să-i mulțumesc și să- mărturisesc, pe scurt ce-i drept, toate gândurile și sentimentele mele despre acești 4 ani petrecuți împreună.

            Nu puteam să termin aceste mărturisiri fără a-l  include pe domnul meu diriginte. Nu l-am simțit în niciun moment ca pe un simplu profesor, ci ca pe un prieten. Majoritatea colegilor îl proclamau ca tată, dar era atât de apropiat de noi, glumeț și înțelegător că l-am simțit mai mult de atât. Cu toții am fi vrut mai multe ieșiri împreună cu dânsul, am fost o clasă unită și fericită. Am reușit să ne apropiem prin intermedul excursiilor cel mai mult, am făcut poze, am petrecut și ne-am simțit bine alături. Surâsul de pe chipul domnului ne aducea întotdeauna și nouă o stare de bine. Ce frumos era când îi serbam ziua domnului, cu pregătiri, confetti, tort și, ca de fiecare dată, un cadou special. Este cel mai iubit om din tot liceul și cu toții simțim de ce. Un om deosebit prin tot ceea ce face și se vede că se simte bine în preajma elevilor, îi iubește ca pe copii săi. Nu pot decât să-i mulțumesc pentru câte sfaturi ne-a dat, cât a făcut pentru noi, cât de bine ne-a înțeles și cum a reușit să ne țină mereu moralul sus, chiar dacă am trecut și prin clipe grele împreună.

Lucia Iancu, clasa a XII-a C

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *